George Mitrache, director, revista Glausul Iubirii: Obiectul propriu-zis al istoriei este, în sens larg, viaţa omenească însăşi, ca viaţă socială caracterizată prin activitate spirituală conştientă şi liberă, de dezvoltare şi progres. Se poate spune că, în esenţă, cultura este principiul istoriei?
MDP: Chestiunea principiului cultural al istoriei, potrivit părerii personale, ţine de conştiinţa omului care îi răspunde. Nu întîmplător am omis cultura ca element determinant al judecării principiului istoriei, pentru că nu are aproape nimic de a face cu modul în care persoana concepe relaţia dintre cultură şi istorie. Din acest motiv, răspunsul meu va fi unul de conştiinţă. Indivizii, instituţiile şi neamurile se laudă cu marea lor cultură şi, urcaţi pe acest munte de auto-apreciere şi aroganţă, văd tot trecutul ca pe un incubator al realizărilor proprii. Oare valorile materiale şi spirituale ale omenirii sînt în stare să fundamenteze istoria? Daţi-mi voie să neg. Umanitatea mea nu se simte definită de centralele nucleare, de filosofia lui Kant, de pictura impresionistă, de teoria relativităţii şi nici de antibiotice. Desigur că beneficiez de pe urma tuturor acestora, însă a spune că ele şi toate ca ele au valoare de principiu al istoriei mi se pare o eroare din două puncte vedere. Lăsînd la o parte progresul şi căutînd la esenţe, observ că centralele se ridică şi se fac scrum, cărţile se publică şi se aruncă pe foc, pastilele şi ideile se nasc şi devin rapid perimate. Cu alte cuvinte, toată cultura piere, fie într-un an, fie în cinci mii de ani, însă are un sfîrşit. Conştiinţa mă învaţă că principiul istoriei nu trebuie să fie perisabil, de aceea este imperios necesar să postulăm un principiu etern. Istoria nu are sens decît dacă principiul ei este veşnic. Altfel, este un maldăr de lucruri inteligente şi mîndre, este o corabie cu timonă, dar fără cîrmă. În momentul în care istoria, prin trăitorii şi prin făcătorii ei, pierde contactul cu principiul ei etern, devine o tragedie. Ipoteza principiului etern al istoriei se confirmă prin observaţia asupra României contemporane, unde cultura a abandonat principiul ei etern, fiind reprezentată şi produsă de oameni mîndri. Infatuarea este cauza declinului personal şi naţional, pentru că robeşte toată bogăţia culturii în direcţia închisă a sinelui egoist. Valoarea culturii nu este dată decît de ceva din afara ei, cu două caractere obligatorii: dreptate şi veşnicie. Numai în condiţiile acestei precizări putem stabili o relaţie corectă cultură-istorie, care nu este deterministă, ci de comuniune, pentru că şi cultura şi istoria sînt determinate de aceeaşi cauză, nu se determină reciproc aşa cum ne învaţă unii istorici culţi.
George Mitrache: Religia constituie o realitate a vieţii, un fenomen natural al conştiinţei umane, făcând parte din istorie cu viaţa omului însăşi, căreia îi dă un sens profund. Stimată doamnă Maria Diana, este religia susceptibilă de istorie şi inteligibilă prin aceasta?
MDP: Religia şi religiozitatea, fiind fenomene spirituale cu manifestare fizică foarte concretă, pot lua forma istoriei şi pot fi înţelese din acest punct de vedere datorită faptului că se petrec în timp. Sentimentul, raţiunea, smerenia, dragostea, credinţa sînt toate atemporale şi, prin însăşi caracterul lor neinscriptibil pe axa timpului, reprezintă cele mai grăitoare exemple ale chemării omului către viaţă nemuritoare. Dar prin ele există biserici-monumente din secolele trecute, există manuscrise ale Sfinţilor Părinţi, există închinări şi slujbe, care sînt atinse de timpul istoriei. Principiul şi ţinta religiei este Hristos. El însuşi a intrat în istorie cu trup afară de păcat pentru a o sfinţi. Ceea ce trebuie precizat foarte clar este că susceptibilitatea religiei la istorie are o limită. Religia nu este un fenomen strict istoric. Cine abordează religia ca pe o istorie greşeşte fundamental chiar din punct de vedere ştiinţific. Mai întîi prin simplu fapt incontestabil că istoria se va sfîrşi, pe cînd religia nu se va sfîrşi. Apoi, prin faptul că Întemeietorul religiei este Dumnezeu şi Om, izvor de viaţă şi biruitor al morţii. Pot să urmăresc şi să înţeleg cum a evoluat de exemplu asceza creştină de-a lungul secolelor, dar Hristos, scopul ascezei, e acelaşi. Pot să urmăresc diferitele forme de închinare la obiecte şi la fenomene ale naturii, înţelegînd din ele cauzalitatea falsă de tip superstiţie care reprezintă motivul pentru care ele au eşuat. În acest sens istoria ajută. Mai e folositoare în a ne păzi de reinventarea unor erezii vechi. Spun acestea în contextul în care prin religie înţeleg aplecarea omului către Creatorul său, care nu poate lua decît o singură formă, a dreptei-credinţe, după cum şi Dumnezeu este Unul în Treime.
George Mitrache: Cultura modernă se caracterizează printr-o luptă acerbă pentru existenţă, postulând că materia, deci concretul, reprezintă esenţa lumii şi sensul vieţii. Oare, nu această percepţie constituie adevărata cauză a crizelor şi suferinţelor de tot felul?
MDP: Nu. Suferinţele şi crizele, precum şi percepţia materialistă asupra vieţii sînt cauzate la rîndul lor de altceva. Desigur că se pot amplifica reciproc, dar o privire mai atentă ne arată că toate izvorăsc dintr-o parte ascunsă a sufletului omenesc. Ochii spirituali au permis să se coboare cîteva zale pe lanţul cauzal şi să se găsească îndepărtarea de Dumnezeu şi frica de moarte pe post de cauze ale materialismului şi ale angoasei. Dacă privirea omului nu mai bate pînă la Dumnezeu, se opreşte mai înainte, la moarte. Dacă omul nu mai are certitudinea credinţei în veşnicie, se sperie de sfîrşitului trupului ca de neantizare. I se face frică de moarte şi atunci caută alinare: în plăcere, dascălul viclean al simţurilor, în artă, cultură, ştiinţă – profesorii limitaţi ai părerii de sine. Religiozitatea lui naturală e pervertită în aşa fel încît ajunge să se închine trupului şi materiei, pentru că ele, pentru cîteva momente, îi dau iluzia nemuririi, îi slăbesc frica de nimicire. În acest stadiu de închinător la idoli, omul suferă din pricina pierderii libertăţii, dar îi face şi pe alţii să sufere, din cauză că atentează în orice fel la idolii lor. Aici, omul a devenit propriul duşman şi inamicul întregii umanităţi. Dacă suferinţele şi materialismul sînt cauzate de frica de moarte, care la rîndul ei apare din înstrăinarea de Dumnezeu, atunci ne putem întreba justificat care este cauza îndepărtării de Dumnezeu. N-o spun eu, o spun cei ai căror ochi duhovniceşti au fost curăţiţi pentru a cunoaşte mîndria ca pricină a tuturor acestor rele. Iar în spatele încrederii exclusive în puterile proprii stă căutarea laudelor aduse de oricine altcineva în afară de Dumnezeu. Acum am răspuns întrebării.
George Mitrache: Trecerea de la morala teocentrică la cea antropocentrică, individualistă şi distructivă, reprezintă consecinţa secularizării vieţii contemporane. Cum credeţi că poate fi reorientată gândirea umană către transfigurarea spiritului?
MDP: Iluminiştii au greşit lamentabil. Au distrus viitorul multor oameni. I-au contaminat cu virusul vechi al încrederii în sine. Tranziţia de la Dumnezeu la om s-a făcut pentru unii aproape ireparabilă, din păcate. Nu cred că gândirea umană va fi vreodată reorientată integral către făgaşul ei natural, de comuniune cu Sfînta Treime, pentru că ar însemna să rămînă în viaţă numai cei mai buni dintre ortodocşi. Pînă la sfîrşitul istoriei vor fi oameni care vor privi spre sine, închizîndu-se într-o moarte batjocoritoare a sufletului. Mai degrabă există căi de transfigurare, de trezire din antropocentrism, pentru persoane ca indivizi, pentru grupuri sociale mici, poate pentru neamuri, cu mare greutate. Nu am autoritate de sfătuire, dar calea pe care o văd a fi cea mai simplă este calea lui „nu!”. Mă refer la un refuz categoric al tuturor fineţurilor şi grosolăniilor societăţii secularizate. Dacă vine clovnul să-mi vândă sendvişuri cu carne de pui stresaţi, îl ignor. Nu înseamnă să mănînc o dată la două zile şi nici să inspectez paranoid fiecare firimitură. Dacă vine în-costumatul să-mi bage pe gît murdării şi flecăreli prin ecranul de sticlă sau cristale lichide, să arunc televizorul pe geam înainte de a deveni un animal, în sensul de scădere sau de împiedicare a abilităţilor de comunicare interpersonală şi a gîndirii creative, speculative, raţionale. Dacă vine halatul alb să-mi ciuruiască imunitatea cu vaccinuri sau să-mi îndiguiască raţiunea cu idei evoluţioniste şi materialiste, îi arăt propria neputinţă. Duhul lumii se erijează în mare învăţător şi se face tuturor orice spre plăcere. Cu „nu!” se rezolvă totul şi omul, care mai înainte era sufocat de atîtea împrăştieri, începe să vadă adevărul, singurul adevăr. Dar trebuie ca şi acest „nu!” să fie într-un cadru, adică să ştiu eu de ce spun „nu!”, anume pentru că aştept altceva de la mine şi de la univers. Mai bine zis, pentru că aştept pe Cineva, cu sufletul la gură, ca întru-un continuu post.
George Mitrache: Din nefericire, majoritatea tinerilor de azi nu mai poartă dialoguri pe tema adevăratelor valori şi imperative ale vieţii… Marele gânditor indian Mahatma Gandhi spunea odinioară că „arta vieţii constă în a face din viaţă o operă de artă”…
MDP: Tinerii nu mai cochetează cu adevărul pentru că au fost aduşi în starea în care să nu mai poată să raţioneze corect. Deşi problema e foarte complexă şi nu putem surprinde aici mai multe aspecte ale ei, vă dau doar două exemple: dacă tinerelor li se inoculează prin filme, prin muzică, prin exemplul altora, prin toate tehnicile de marketing că modelul frumuseţii feminine este trupul anorexic în trei măsuri cu zeci de centimetri, atunci mintea lor bombardată nu se mai poate ridica să vadă adevărul din spatele minciunii: infertilitatea, boala, transformarea femeii-persoană în femeie-obiect. Orele din faţa televizorului, orele pierdute în jocuri virtuale îi transformă pe tineri (dar şi pe adulţi deopotrivă) în autişti: nu mai pot ieşi din lumea lor iluzorie, îşi fundamentează existenţa pe nişte lucruri pieritoare şi false. Al doilea exemplu este mediul familial. Este ştiut că mintea copilului asimilează prin imitaţie şi nu e vorba aici de maimuţăreală, pentru că, deşi mic, copilul străvede cumva motivele din spatele comportamentelor părinţilor, poate printr-o gîndire intuitivă. Împiedicarea formării familiei, vicierea mediului familial şi destrămarea familiei sînt cauzele pierderii tinerilor. Cum să facem familii dacă omorîm persoanele nenăscute? Cum să menţinem un mediu familial viabil, dacă tatăl şi mama nu îşi cunosc locurile sau, mai tragic, dacă au acelaşi sex? Cum să crească nişte adolescenţi în spiritul dreptăţii şi al virtuţii dacă părinţii se aleargă prin tribunale şi devin adulterini, în spiritul culturii vremii? Despre Gandhi nu am multe cuvinte. Arta e menită să fie apreciată: pictorul, actorul şi scriitorul vor laude. A face din viaţă o artă înseamnă a căuta laudele oamenilor ceea ce, aşa cum am arătat mai sus, înseamnă despărţire cumplită de Dumnezeu. Viaţa nu este o artă şi nici nu e menită să devină o artă. Viaţa are o fire: pe aceasta e musai să o dobîndească, pentru că a pierdut-o şi trăieşte ca un alienat. Îi este destul omului să vieţuiască în acord cu firea lui creată de Dumnezeu odată cu Adam. Pe oamenii cu adevărat raţionali îi interesează firea, nu arta. Iar prin fire nu înţeleg dezmăţul, aşa cum zic unii cînd greşesc: „Aşa m-a făcut Dumnezeu”. S-o creadă ei! Dumnezeu ne-a făcut chip şi asemănare a Lui, nu artişti politici şi nici animale sociale.
George Mitrache: În epilog, mulţumindu-vă pentru amabilitatea acordării acestui interviu, vă rog să adresaţi un mesaj cititorilor revistei noastre.
MDP: Cu plecăciune, vă mulţumesc pentru grija dumneavoastră de a mă cerceta. Dacă găsiţi ceva bun în cuvintele mele, nu este de la mine, ci de la Creator. Cititorilor dumneavoastră le adresez un îndemn, în egală măsură valabil şi mie: să fim români! Nu cîteodată, ci mereu: în apărarea ţării şi a credinţei, în salvarea vieţii şi a normalităţii, în gîndirea altruistă şi înţeleaptă.
Interviu realizat de Preot MITRACHE GEORGE –ROBERT, directorul revistei
Glasul Iubirii
