Un prudent poet, iniţiator de remarcabile concepţii filosofice proprii, care se priveşte pe sine cu o lupă măritoare şi se cufundă în sine cu veşnic şi infinit nesaţiu, un erudit care mută fizica şi inspiraţia în vers, al cărui nume este extrem de cunoscut ca om de ştiinţă, un poet interesant şi echilibrat se îndreaptă către cititor cu un prim volum de poezie. După mai multe cărţi de istorie şi nenumărate lucrări de ştiinţă, profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, fizician, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, vine cu paşi apăsaţi în atenţia publicului, cu „ENISALÁ”, o carte de raftul întîi. Volumul de poezie, străluminat de Editura „Muşatinia, 2022, este Heraclia sau Heracleea poetului Tiberiu Tudor, cetatea lirică cu acea arhitectură suav-expresivă, frumoasă în aşezare şi stăpînire, cu acel misterios amestec de lumină şi întuneric, căreia încercăm să-i trecem zidurile.
Şi ce altă reprezentare mai aproape de „ars poetica” decît această fortăreaţă, strălucind de metafore, profunzime, sensibilitate şi de pacea depăşirii umanului prin însăşi acceptarea lui şi a morţii? „Martor al iluziilor mele apuse/ Dunărea trece furându-mi chipul,/ Enisală, în cetăţi duse/Tot ce-am clădit este numai nisipul./ Şi dacă scriu este doar pentru moarte,/ Preţ pentru ultima mea erezie,/ Sufletul meu răzvrătit îl vor arde/ Nevindecat de imensa-i trufie”. Enisala poate fi socotită, la o primă lectură, drept oglindă a personalităţii sale şi expresie a unui crez liric interior, manifestat în cunoaştere, iubire, bucurie, regrete, ba chiar în nevoia de a imagina un proces prin care trăirile vechi sau noi se pot purifica pentru a fi reintegrate conştiinţei sale prin sublimare: „Aceleaşi vechi nelinişti şi astăzi mă apasă,/ Paharele cu bere sclipesc a diamant,/ I-un cimitir de sticle împrăştiat pe masă/ Balt-Orient Expresul - vagon restaurant”. Pînă şi aerul, şi tot ce îl înconjoară devine poetic în volum, vibrînd la unison cu sufletul său atins de elegii eufonice, de teamă, melancolie, regrete, amintiri, iubiri, de fiorul sfîrşitului vieţii, ca de o muzică în gama minoră: „Sub văpaia lunii - un pustiu de cretă./ Nu mai duc niciunde anii ce-au rămas,/ Timpul mă striveşte ca pe o monedă,/ Încercând cu dinţii aurul meu fals”.
„ENISALÁ” respiră o armonie pură, puritate din care orice urmă a trudei artistice dispare, evidenţiindu-se, în schimb, sinteza luminatei inspiraţiei, cu acea vibraţie plăcut-stranie, asemenea unei melodii abia percepute: „Aceleaşi ape, alte valuri,/ Îşi strâng arginturile-n larg,/ Îşi poartă spumele spre maluri/ şi la picioare i se sparg:/… În acest loc al dăinuirii,/ Atât de straniu şi firesc/ La orice secol al iubirii/ Aş fi putut să mă opresc./… „Iar eu juram alunecării/ De pescăruşi cu ţipăt trist/ Să-i pun pe deget ceaţa mării,/ Inel de fum şi ametist”. O poezie căreia îi simţi răsuflarea, îi simţi efectul blînd, plin de mister şi armonie, o poezie prin care Tiberiu Tudor îşi cîntă sufletul cu glas şoptit, parcă, pentru a se mîngîia pe sine de primejdia necunoscută a morţii: „…Şi saltul tigrului spre mine,/ Superb să-i deie morţii chip,/ Cu sângele golit din vine/ Scurgîndu-mi versul în nisip”. Autorul nu a căutat arta poetică pentru a exprima frumosul, ci a căutat frumosul pentru a se înălţa prin arta poeziei. Acest prag atins fiind, simţim cum creaţia sa vibrează de o muzicalitate cu totul aparte, de fiorul pe care poezia pură o manifestă în noi: „Nu mai port cu mine nicio amăgire,/ Singurele lucruri mi-au rămas de preţ/ Luna - ca un hánger scânteind subţire,/ Iarba - ca o blană aspră de mistreţ”.
Personalitatea poetică a lui Tiberiu Tudor este aceea în care cunoaşterea, mîna în mînă cu inspiraţia, vor rămîne, prin eternitatea artei poetice mereu în actualitate. Mai presus de toate acestea vorbim despre o cunoaştere poetică supradiscursivă, pe care poezia o cere de la autor în mod apodictic. Poemele reuşesc ieşirea din condiţia omenească prin înţelegerea imposibilităţii de a ieşi din ea, cuceresc sensul existenţei prin renunţarea la cucerire: „Zăngănind brăţara neagră/ Mi-o aud din vreme-n vreme,/ Netemându-mă de moarte/ Nu mai am de ce mă teme”.
Coborînd în concret, vom descoperi, cu fiecare vers, o argumentare a unor aparente ierarhizări, prin muzica întregului, ca element constitutiv fundamental al creaţiei sale sau, mai bine spus, devenirea sub acest aspect. Ne vin în ajutor, în acest scop, linii şi funcţii poetice pure: linia-inspiraţie, linia-suflet şi linia-spirit, linii care nu separă, ci unesc poemele, într-o nevoie de continuitate şi armonie muzicală, o muzicalitate sublimă ce-i eliberează spiritul de tristeţi şi antinomii: „Zăpada de azi e un semn de lumină,/ Copacii sunt prietenii mei minunaţi/ Şi, ştiu, pentru inima lor o să vină/ O vreme senină cu ochii ciudaţi”. Tiberiu Tudor ştie să delimiteze nisipul de praf, flacăra de fum, ştie să separe freamătul de iluzii, amăgirea de ambianţa ei: „Pentru o ciudată ispăşire/ Întru bucuria nimănui,/ Ceaţa o să-nvăluie subţire/ Apele din ochii tăi verzui./ Şi, împresurată de tăcere,/ Te vei întreba pe care drum/ S-a pierdut de n-a fost o părere,/ Strălucirea clipei de acum”.
Volumul se sprijină pe un fel de fotografiere lirică a semnificaţiilor şi semnificanţilor, pe cadre deosebite, surprinse numai de poet, alteori pe senzaţii de gol şi de golire a sufletului, de construcţie pe aer, instantanee ale realităţii/irealităţii, aproape înrudite cu fotografia: „Neliniştiţi sub clar de lună,/ Mânjii respiră aburind,/ Albul zăpezilor răsună/ Precum un clopot de argint./ Plopii rebeli de astă vară,/ Ce mi-au părut pe veci plecaţi,/ Prin ceţuri s-au întors aseară/ În chiciură înveşmântaţi./ …Şi se aude din străfunduri,/ În orga arborilor goi,/ Cum sevele se scurg din trunchiuri/ Ca timpul ce s-a scurs din noi.” Poeziile dovedesc rigoare şi reţinere în faţa propriei expansibilităţi poetice, metaforele îl locuiesc pe poet cu o fineţe aparte, versuri retrase-n versuri de neegalat curg pînă la ultimul punct al cărţii: „Lângă prispa apei – sălcii şoptitoare,/ Dinspre sat adie miros de tutun,/ Seara e la vama clipei de uitare/ Unde se preface sufletul în fum”.
Printr-un proces atît de natural, autorul îşi scrie poezia atît de aproape de cititor, încît fiecare poem al volumului „ENISALÁ” devine o stare, o fuziune atemporală în plan sensibil, unde sentimentele autorului le completează pe cele ale cititorului prin trama emoţiei: „Pierde-mă-n ninsoarea asta spulberată,/ Dincolo de zare nu e nici un semn,/ Decât, risipindu-mi minţile-n zăpadă,/ Râsul tău şi dunga săniilor de lemn”.
ENISALÁ” lui Tiberiu Tudor deschide drum ideii că poezia, prin lucrul inspiraţiei, este una dintre marile cetăţi ale artei, prin înţelesul pe care cuvîntul artă l-a primit încă din timpul clasicismului elen, acela de poezie-muzică. Această cetate-muzică pe care a creat-o şi a intonat-o mintea poetului prin acorduri şi armonii rare, venind parcă din cel mai înalt cerc al sferelor cereşti, devine odată cu drumul ei spre cititor o muzică cosmică, universală. „ENISALÁ” trebuie citită în mare linişte, ca să poţi auzi glasul poetului ca semnificaţie, pentru că poartă accentul unui profund sentimentalism: „Prin fumul amintirii trece-mi / Acel ţinut de vulpi polare,/ Iubeai şi străluceai asemeni/ Zăpezii proaspete în soare./ Ninsoarea caldă se topise/ Când ai rămas ca să mă mânii,/ Cu buzele întredeschise,/ Sărut pe ciutura fântânii…”. Iată cum noi ne citim pe noi prin poet, intrăm în jocul scrierii, amprentînd-o cu propriile noastre trăiri.
