Generalul Gheorghe Văduva pune în circuitul literar al prezentului un volum de poeme mirabile dictu, alcătuit în nostalgica şi implacabila trecere a timpului, un extract de gînduri care cifrează metaforic sustragerea din sine şi mecanismele ascunse ale eului, amprentate cu sensuri parcă descinse din reflecţiile lui Seneca, unite printr-un limbaj cantabil, printr-o tehnicizare superioară a gîndirii. În volumul „Gând îngândurat”, Bucureşti, Editura „Societatea Scriitorilor Militari”, 2023, avem de-a face cu un erudit care mută gîndirea filosofică în vers, reuşind astfel să confere întregului registru o axă simbolică ce proiectează pe un ecran imaginar un univers al infrarealităţii, creat sub semnul conjunct al filosofării. Lirica sa poate fi socotită expresia exterioară a profundei inspiraţii, a unui învăţămînt sau a unor sensibile idei interne. Poetul Gheorghe Văduva construieşte în cadrele gîndului conţinuturi de provenienţă cosmic-filosofică, îmbogăţind într-un chip cu totul individual doctrina despre viaţă şi moarte cu variante parcă nemaiauzite: „Și n-am muri de-o moarte consacrată,/ căci moartea e de drept nemuritoare,/ ci doar ne-am transfera în altă floare/ ce n-are nici culoare, nici durată./ Dar nimeni n-o să moară vreodată,/ în crezu-n care viața viețuiește,/ căci cercul nemuririi se rotește,/ iar roata nu se-întoarce niciodată./ Și chiar de-ar fi să se întoarcă roata, ea nu privește viața, ci durata.”
Fiecare poem exultă o geometrie a gîndirii proprii, într-o curgere lină, ritmată, de totală absorbţie a unui univers de semnificaţii şi semnificanţi, prin care înţelege incompatibilitatea celor două dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane - viaţa şi moartea: „Dar undeva, acolo, după moarte,/ în viața noastră din eternitate,/ va fi, precis, din nou, egalitate,/ ca-într-un întreg ce n-are părți, nici parte...”. Imaginaţia, prin excelenţă uranică, un fluid între pămînt şi cer, ca spaţiu tutelar al destinului uman, invadează suav cititorul: „Suntem copaci cu rădăcini de fier, plantate într-o piatră grăitoare, ce poartă-n noi o genă-n strai de soare și apa mării printr-un ochi de cer...”. În gîndul poeziei sale, timpul, nostalgia, revolta, viaţa, natura se întîlnesc într-o anulare a ceea ce Octavio Paz numea un „Mare vas al timpului”, afirmînd, cu fiece poem, legăturile organice, subterane, indestructibile dintre lirica sa şi reflecţia filosofică: „Credeam cândva că soarele apune,/ ca un trecut trecut în alt trecut,/ sau ca o spusă ce în sine-și spune/ că-i mult de când demultul s-a pierdut...”.
Generalul Gheorghe Văduva propune cititorului timpul meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o facultate creatoare, pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor înclinări şi declinări cu accente proprii, orizonturi, gînduri, consonaţe, clipe, îndoieli, hotare, imagini neobişnuite, atitudini faţă de real şi ireal. Prea bine ştie poetul cîtă „iubire sfântă și povară” îi trebuie pentru a traversa Universul care se contractă sau se dilată „în ce-a fost și-n ce-a rămas”, cîtă „luminare”, cîte „pustiiri” îi trebuie pentru libertate, „bravură şi povară”, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care gîndurile sale însetate o secătuiesc, cît „parfum de nostalgie” pentru „dureri netrecătoare”, cîte întrebări pentru „o clipă infinită dintr-un etern de fum”, cîte boabe de nisip „la un preț cu suprapreț”. Poetul scrie ca şi cum ar cînta cu gîndul în „abisuri”. Lire sînt poemele înseşi: „Gându-n gânduri se gândește și se-întoarce tot la el/ timpu-n timp încremenește, chiar de trecem toți la fel,/ copleșiți de vreo idee, fascinați de vreun parfum,/ șerpuind pe dâra vieții sau pe-o margine de drum”. Şi ce muzică poate fi mai frumoasă decît această cîntare a încîntărilor de metafore?
Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile, întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleidoscopic, torentul şi cadenţa gîndurilor cu fibrele specifice ale acestora, pun în serviciul volumului un spectacol concertant, deasupra lui şi dincolo de el stăruind armătura unui tipar despre care se poate vorbi în superlative: „Silogisme Îngândurate”, „Oase, verbe și pământ”, „Sensuri contra-sensuri în derivă”, „În ce-a fost şi ce-a rămas”, „Poema apei noastre”, „Joc”, „Să porţi în gînd Pămîntul” şi toate celelalte motivaţii ale poemelor dau relief meditaţiei subtextuale. Volumul „Gând îngândurat” reflectă un spirit în plenitudinea maturităţii creatoare, ajuns la un prag al conştiinţei poetice acut reflexive. Metafore rafinate, osmoză de real şi imaginar, emoţie estetică, dar şi o melancolie filosofică ce inundă versul, amintindu-ne de Charles Baudelaire. Poetul reuşeşte să ia act de prezenţa unei entităţi care îl inspiră şi de aici caracterul de confesiune, de instrument subtil de comunicare prin versuri de rară perfecţie, unde se joacă cu propriile gînduri, foarte atent, însă, la zbaterea dinlăuntrul timpului care se închide şi se deschide pe o nelinişte abisală: „Mă uit și eu la mine, cu văzul din abisuri,/ un ochi din miezul nopții, la ziuă, prinde viață,/ iar somnu-și doarme somnul în noaptea lui de gheață/ într-un hamac de vise, cu visul lui de visuri”. Sentimentalism, erudiţie, intimism discret, toate se împletesc cu o nostalgie galantă, în „lumină şi întuneric”.
„Liber şi hoinar”, cu un trubadurism magnetic, lirismul său străbate o lume de viziuni graţioase, aidoma unui dirijor al gîndurilor ce-l poartă într-un univers aparte, spaţiu în care se mişcă parcă în oglinzi măritoare. Mizînd pe puritatea trăirilor, pe o graţioasă sinceritate poetică, pe modelul grafic al labirintului, uneori pe relaţia între labirint şi ordonarea într-o stilistică abisală, versul creşte pe terenul unui tipar ritmic cantabil, ceea ce conferă coeziune şi profunzime: „De multă vreme nu mai curge apă, prin fluviile sterpe din abis, la care doar nisipul se adapă cu pietre aruncate-n paradis.” Generalul-poet Gheorghe Văduva perpetuează cu ingeniozitate ritmuri şi structuri lirice configurative, întemeiate în propria-i viziune cosmologică, pe imaginea unui univers armonios, dar şi pe revoltă, toate punînd în relaţie activă fiinţa poetului cu lumea.
Aşadar, cadre poetice pure, nuclee gînd-cuvînt, structurate ca eveniment sufletesc sau ars poetica, unde autorul se raportează gîndului ca la un centru încărcat de potenţialităţi creative. Semnificaţia acestui complex se rotunjeşte pînă la acele dispozitive lăuntrice secrete prin care poetul Gheorghe Văduva îşi gîndeşte creaţia cu jocul ei intrinsec de perspective: „Și simt cum curg, demult, adânc, în sine,/ cu toată nemurirea la un loc,/ oceanele luminii strânse-n joc/ și ochii vremii-n văzul lor din mine./ Mă simt din nou în locul meu din vreme,/ și-n timp ce jocul joacă, eu mă joc,/ pe vatră, cu scânteile din foc,/ ce mai plutesc și astăzi prin poeme”. Asemenea lui Caillois, Gheorghe Văduva demonstrează că arta poeziei reprezintă împlinirea unei cod înscris în structura naturală omului, ca una dintre extincţiile evoluate, pentru că, iată, simfoniile versurilor pătrund în arhitectura noastră lăuntrică. „Gândul îngândurat” există pe o hartă a sensibilităţii profunde, cel mai bun îndemn este să ne îmbrăcăm în poezie şi să ne mirăm ce suavă este! „Știu că exiști în mine ca uitarea,/ de care încă-mi mai aduc aminte/ tăcerile-încifrate prin cuvinte și gândul ce-și gândește întrebarea”.
